Prin anii 70, imediat după terminarea facultății, mi s-a oferit șansa să mă apropii de domeniul de cunoaștere al râurilor. În tratatele de geografie fizică și de geomorfologie ale autorilor români, râurilor și formelor lor de relief nu li se dedica decât scurte paragrafe. Efortul de cunoaștere era concentrat asupra văilor, teraselor fluviale, formelor majore de relief modelate în perioade de ordinul milioanelor de ani. Ori, microformele create de ele, coridorul pe care râul și l-a modelat să circule liber, maniera în care el își sortează sedimentele de la sursă și până la vărsare, felul cum ”înlătură” obstacolele pentru a-și urma ”destinul” în natură – toate acestea urma să le cunosc îndeaproape în anii ce-au urmat.

Au fost îndelungi lecturi, suplimentate de aplicații modeste (la vremea aceea) în teren. Cuvintele care m-au fascinat cel mai mult le-am găsit la părintele geomorfologiei dinamice, americanul G.K. Gilbert care, într-o lucrare din 1914, spunea: ”Un râu este atât de liber încât nu poate accepta o albie dreaptă”. Prima dată, fraza am luat-o ca o metaforă de mare simțire a autorului. Dar pe măsură ce aprofundam lecturile și cunoașterea în teren, am aflat cu admirație că fraza sintetiza genial una din legile fundamentale ale curgerii râurilor, aceea a cheltuirii minime de energie. Și acesta este motivul pentru care în natură admirăm grațioasele bucle ale albiilor de râu ce poartă denumirea de meandre (de la anticul Maiandros, râu din Anatolia, pomenit de Homer în Iliada sa). Într-un final de experiență, eu și mentorii mei, am adunat această cunoaștere într-un volum ”Morfologia și dinamica albiilor de râu” (Ed. Tehnică, 1989), care rămâne și astăzi un text accesibil pentru un public doritor.

Așa cum spuneam, în curgerea lor, râurile își urmăresc idealul, respectiv, cheltuirea minimă de energie. Însă peisajul geografic este mult prea complex, iar dinamica lui, cu totul neașteptată.  Pentru supraviețuire, râurile și-au dezvoltat mai multe grade de libertate, astfel încât au fost capabile de autoreglare (ca orice sistem deschis). Poate cea mai brutală și neașteptată intervenție asupra râurilor a fost cea a omului. De la mari baraje, îndiguiri, rectificări, exploatări de balast și până la atacul nemilos asupra biodiversității – totul s-a produs pentru a face loc supraviețuirii unei singure specii. Istoria de milioane de ani a râurilor ne învață că ele își vor urma evoluția, indiferent câte cataclisme naturale se vor întâmpla (de exemplu, râul Bistrița moldovenească are o istorie dovedită de cca 14  milioane de ani pe același traseu pe care îl are și astăzi),  dar nimeni nu poate spune la ce dimensiune va ajunge impactul uman asupra lor. De aceea, eu rezonez cu empatie la orice inițiativă în care o părticică din mediul natural, în cazul de față râurile și viețuitoarele lui, să fie cunoscute și apărate prin toate mijloacele, în cazul de față, de comunicare posibile. Sunt câteva decenii de când străbat râurile României  (pentru măsurători și recoltări de probe, dar și pentru plimbare și observare) și sentimentul ce mă copleșește și mă deprimă este de cât de puțin iubit este râul de locuitorii din preajma lui. Cred că aceasta aș dori să schimb cel mai mult în țara noastră, capacitatea de a iubi cu adevărat  locul în care viețuim.

Profesor Maria Rădoane

Specialist în geomorfologie fluvială